Neasumarea responsabilității la adulți – copilul care a rămas la volan
Există oameni care par mereu „obosiți de viață”, copleșiți, în așteptarea unui miracol. Îi recunoști ușor: sunt cei care spun des „nu depinde de mine”, „dacă ceilalți ar face ce trebuie, ar fi mai ușor”, „eu am încercat, dar n-a mers”.
La suprafață, par raționali și nevinovați. În profunzime, însă, trăiesc cu o rană veche: cea a copilului care a învățat că e mai sigur să nu decidă, să nu se implice, să lase altora puterea.
Rădăcina psihică: copilul care nu a putut influența lumea
În psihoterapie, neasumarea responsabilității este adesea expresia unei fixări infantile. Copilul trăiește ani la rând într-o lume condusă de adulți care decid pentru el: când mănâncă, ce simte, ce „trebuie” să facă. Dacă a avut părinți autoritari sau instabili emoțional, el nu a învățat că alegerile lui contează.
În loc de „ai dreptul să alegi și să greșești”, a auzit „nu știi tu, lasă că fac eu” sau „din cauza ta s-au întâmplat lucrurile astea”.
Astfel, în psihicul său se formează o scindare: o parte care își dorește controlul (adultul ideal), și o altă parte care se teme de el (copilul pasiv).
La maturitate, conflictul interior se reactivează: adultul vrea o viață mai bună, dar copilul dinăuntru se teme să apese pedala. Și atunci, rămâne la volan, dar cu motorul oprit, așteptând ca „cineva” să pornească mașina.
Cum arată în viața de zi cu zi
Neasumarea responsabilității nu se vede doar în decizii mari, ci în gesturi mărunte, repetitive:
În cuplu: „Eu voiam să discutăm, dar dacă tu nu te implici…”. Partenerul așteaptă ca celălalt să „facă primul pas”, apoi se plânge de lipsa de inițiativă.
La muncă: „Șeful nu mi-a spus clar ce să fac”. Persoana evită să gândească independent, pentru că responsabilitatea vine la pachet cu riscul de a greși.
În dezvoltarea personală: „M-aș schimba, dar nu am contextul potrivit”. Ca și cum viața ar trebui să creeze contextul ideal, iar el doar să intre în scenă.
În toate aceste situații, subtextul este același: „nu eu sunt autorul propriei vieți”.
Mecanismul defensiv: pasivitatea ca protecție
Din punct de vedere psihologic, pasivitatea este un mecanism de apărare împotriva anxietății de vinovăție.
A fi responsabil înseamnă a admite că ai putere – iar puterea sperie, pentru că vine la pachet cu riscul de eșec, de respingere, de vină.
Mulți adulți trăiesc într-o logică inconștientă: „dacă nu decid eu, nu pot fi de vină”.
În realitate, însă, evitarea deciziilor devine o formă subtilă de autodistrugere. Viața ne-decisă duce la stagnare, iar stagnarea la frustrare și depresie.
Ce înseamnă să-ți asumi responsabilitatea – practic
Asumarea nu înseamnă să devii „puternic peste noapte”. Înseamnă să-ți recunoști libertatea de a influența viața ta, pas cu pas.
Câteva exemple:
În loc de „nu pot face nimic”, spune „nu am făcut încă ceva”.
Schimbarea limbajului te conectează la acțiune.Observă unde te plângi cel mai des. Plângerea e o oglindă a locurilor unde ai cedat controlul.
Exersează micro-decizii zilnice – ce vrei să mănânci, cum vrei să petreci seara, ce spui „da” sau „nu”. Micile alegeri reeducă partea copilă care se teme de greșeli.
Acceptă imperfecțiunea. Responsabilitatea nu înseamnă perfecțiune, ci prezență conștientă în proces.
Responsabilitatea ca act de iubire de sine
În profunzime, a-ți asuma viața nu e un act de control, ci de iubire.
Spui de fapt: „îmi pasă suficient de mine încât să-mi iau viața în mâini”.
Adultul sănătos nu se ascunde după circumstanțe; el știe că eșecul e doar o etapă, nu o condamnare.
A-ți asuma responsabilitatea nu e un gest de forță, ci o formă de reparenting intern:
îți spui copilului interior „acum eu conduc, dar te țin aproape și te protejez”.
În loc de concluzie
Neasumarea responsabilității este o poveste despre frică, nu despre lene.
Frica de a trăi cu adevărat, de a recunoaște că puterea și vulnerabilitatea pot coexista.
Când adultul interior reușește să-și privească frica fără să o judece, copilul se liniștește — și, pentru prima dată, motorul vieții pornește.