Când nu mai avem un sens în viață: despre durere, pierdere și renașterea psihică

Există momente în viață în care tot ceea ce părea coerent, propriu nouă, se destramă. În care reperele se dizolvă, iar eul – acel miez organizator al realității noastre interioare – rămâne suspendat între o lume veche care s-a prăbușit și una nouă care încă nu s-a născut și despre care nu avem o certitudine că s-ar mai putea naște. În psihoterapie, aceste momente nu sunt considerate eșecuri ale psihicului, ci spații liminale, tranziții de la o formă de a fi la alta.

Durerea psihică este expresia simbolică a unei rupturi interne – o despărțire între ceea ce era investit emoțional și ceea ce nu mai poate fi. Fie că vorbim despre pierderea unei persoane, a unui rol, a unei iubiri sau a unei iluzii, psihicul este forțat să-și retragă energia investită și să o redistribuie. În termenii lui Freud, este procesul de muncă a doliului – un travaliu lent, inconștient, prin care eul învață să se desprindă de obiectul pierdut și să-și refacă unitatea.

Dar înainte ca sensul să fie reconstruit, el trebuie să fie pierdut.

Căderea în vidul simbolic

Când sensul dispare, subiectul cade într-un vid simbolic. Este o prăbușire în ceea ce Winnicott ar numi spațiul intermediar – acel loc unde nu mai există certitudini, dar unde poate începe jocul transformării. În absența unui sens stabil, eul se confruntă cu propriile sale fragmente: pulsiuni, fantasme, amintiri arhaice, traume neintegrate, gânduri obsesive, coșmaruri nocturne. Durerea devine atunci o voce a inconștientului, o chemare către părțile pierdute ale sinelui.

În acest spațiu al suspendării, psihicul caută simboluri. Acolo unde cuvintele nu mai ajung, inconștientul vorbește prin imagini: vise, acte ratate, simptome, repetiții. Durerea devine o formă de limbaj. Ea cere să fie tradusă, nu eliminată.

Simbolistica durerii

Durerea nu este doar o reacție la pierdere, ci și o tentativă de resemnificare. Ea scoate la suprafață ceea ce fusese îngropat – frici, dorințe, neputințe, fantezii infantile. În acest sens, durerea are o funcție revelatoare: ea readuce la lumină conținuturi pe care le-am pus de-o parte, mai mult sau mai puțin conștient, dorindu-ne să le abandonăm, să scăpăm de ele. Prin reîntoarcerea lor, primim șansa să le reorganizăm în beneficiul nostru.

Simbolic, durerea poate fi văzută ca o muncă de transformare alchimică: materia primă a inconștientului (pulsiunile, doliul, ruina eului ideal) este trecută prin focul conștientizării, pentru a fi transformată într-o formă nouă de sens. Ca în mitul morții și renașterii, subiectul trece printr-o moarte psihică parțială pentru a renaște într-o versiune mai integrată a sinelui.

Din acest motiv, evitarea durerii nu e o soluție. Instinctiv, din teama necunoscutului, omul se va minți pe sine în multe moduri și în multe momente: pentru a n-o trăi. În realitate, durerea este cea care vindecă pentru că ne aduce mai aproape de realitate, forțându-ne să întreprindem acțiuni cu scopul integrării ei.

Pierderea sensului și renașterea din haos

Când omul își pierde sensul, eul intră într-o criză narcisică: idealurile care îl susțineau nu mai pot fi menținute. Această dezinvestire narcisică produce o dezorientare profundă, uneori trăită ca o depresie existențială. Dar în spațiul gol lăsat de sensul vechi, apare posibilitatea unei reconstrucții mai autentice. Pentru asta, e nevoie ca omul să constate că există un spațiu gol și să înceapă să-i exploreze goliciunea, ca atunci când vizitezi o casă fără mobilă: te plimbi prin ea, faci măsurători, începi să cauți modele de piese de mobilier, ca într-o zi, casa ta să fie așa cum îți dorești.

Procesarea durerii implică o regresiune temporară – o întoarcere la straturile primare ale psihicului pentru a regăsi sursa vitalității pierdute. Este o coborâre în inconștient, unde sensul nu este logic, ci simbolic. Din acest contact cu materia brută a vieții interioare se poate naște o nouă formă de sens, nu derivată din idealuri externe, ci dintr-o legătură mai vie cu propriul sine. Perioadele fără un sens aparent, fără un „obiectiv” pentru care „să tragem tare”, sunt etape de reîntoarcere la ceea ce e propriu nouă. În ele există un sens, dar nu unul rațional, public, ci unul intim, personal.

Dincolo de sens – în întâlnirea cu inconștientul

Pentru psihoterapeut, pierderea sensului nu este o patologie de eliminat, ci o criză de transformare. Ea semnalează că structura veche a eului nu mai poate susține expansiunea psihică a subiectului. Spre exemplu, o trădare nu mai poate susține aceeași imagine naivă asupra relațiilor. E nevoie de o lărgire a dimensiunii afective și cognitive, pentru a construi o altă lume a relațiilor cu ceilalți. Ca și visul, criza are o funcție compensatorie: invită la o reorganizare internă. Așa se explică cum ceea ce trăim ne schimbă, ne transformă. Nu mai putem fi la fel, după anumite experiențe.

Astfel, procesarea durerii devine o muncă de traducere a inconștientului în conștiință, o traversare a haosului interior până când simbolurile se rearanjează. Când această muncă este dusă până la capăt, sensul nu mai este căutat în afara sinelui, ci devine o expresie a coerenței interne regăsite sau simplu, ești bine cu tine.

Durerea, atunci, își încheie funcția simbolică. Ea a fost limbajul prin care psihicul a reușit să se rescrie.